DeathSpank: Thongs of Virtue Review

Acum circa două luni, Justiţia ne invada cu toporul, sabia şi arbaleta în mână pentru a aduce izbăvire celor nenorociţi, nedreptăţiţi şi bătuţi de soartă. Indiferent că îşi pierduseră sacoşa de cartofi, erau certaţi cu nevasta, căutau „resturi” de inorog sau capete de măgari atomici, locuitorii unui tărâm fantasy aveau nevoie de DeathSpank. Iar după ce i-a ajutat pe toţi în stilu-i caracteristic, eroul eroilor, împărţitorul dreptăţii (Dispenser of Justice, da?), apărătorul celor slabi şi, mai ales, cel care bate moartea la funduleţ, a revenit în al doilea episod al aventurii sale.

Dacă n-aţi interacţionat cu primul DeathSpank, acum e momentul să o faceţi, pentru că Thongs of Virtue se bazează pe cele povestite în predecesor, plus reciclarea anumitor misiuni (gen explorarea peşterilor pentru un speolog claustrofob, arahnofob, herpetofob, ligofob, misofob şi numeroase alte cuvinte prea dificile pentru a mai putea fi enumerate aici). În schimb, mediul înconjurător s-a schimbat complet, producătorii renunţând la tărâmul fantasy generic cu inorogi, pitici şi alte creaturi asemănătoare (orcii au rămas totuşi).

Sabia-pistol şi chiloţii roz

Aşadar, acum avem “le battlefield” şi o serie de zone asemănătoare, soldaţi care luptă cu bande infinite de monştri, păduri întunecate şi vrăjitoarea cu negul imens pe nas, fabrici de roboţi, ferme bântuite inspirate din Vestul Sălbatic şi munţi foarte, foarte înalţi cu zăpadă pe vârf. Prin toate aceste zone eroul nostru trebuie să treacă cu arma în mână pentru a recupera, stil Lord of the Rings, cinci perechi de lenjerie intimă cu puteri fantastice.

Exact ca în povestea lui Tolkien, chiloţii respectivi au aterizat pe fundurile a cinci personaje care însă au reuşit să facă doar rău în încercarea de a face bine. Din fericire pentru poveştile fantasy, singurul neafectat de corupţia cu aţă în fund este DeathSpank, astfel că el trebuie să-i învingă pe ceilalţi cinci “chiloţari” pentru a salva pe toată lumea. Iar asta implică, printre altele, plimbarea pe tot felul de insule după ce faci rost de navă, cartografierea Polului Nord şi o discuţie nu tocmai prietenoasă cu Moş Crăciun.

Multe dintre misiuni nu se deosebesc de cele din primul joc. Mai generice de atât nici nu se putea să fie, curierat de la un capăt la celălalt. De altfel, unele dintre ele sunt atât de “du-i pachetul ăsta lui X”, încât şi eroul nostru protestează, sătul de atâta alergat şi ameninţă că se va transforma într-un lucrător poştal instabil. Pe de altă parte, eşti adesea trimis să cauţi chestii inedite, pentru că NPC-urile au gusturi suspecte: „resturi” de Bearalope (un hibrid între antilopă şi urs), capete de măgar din junglă, o diligenţă întreagă furată de bandiţi orci, acid/dinamită pentru conductorul unui tren, trebuie să înveţi cântecele aniversare cretine şi să te lupţi cu zei, călugăriţe, matroane de bordel, mama-dragon şi tata-dragon. Şi ca să pună dinamita aprinsă pe tortul aniversar, sistemul de teleportare folosit se iniţiază din closete dedicate (Outhouse), rude cu coşmeliile suspect mirositoare din fundul curţii bunicii.

Astfel, deşi majoritatea misiunilor sunt generice, umorul din spatele lor (împreună cu dialogurile şi comentariile ironice ale lui DeathSpank) te face să uiţi că doar înnebuneşti mouse-ul de atâtea click-uri fără a fi nevoie să şi gândeşti cumva. De altfel, acest stil Diablo atrage mulţi jucători şi, cu toate că personal nu mă omor după hack’n’slash-ul creat de Blizzard, DeathSpank a trezit în mine o bizară dependenţă.

Bătăliile cu boşii ies în evidenţă printr-o combinaţie de lupte şi puzzle-uri: ca să ajungi într-o catacombă de mănăstire, trebuie întâi să arzi cărţi interzise; pentru a putea ataca un pirat beat, trebuie să omori întâi elefanţii roz din jurul lui; ca să găseşti Thongs of Cuisine, trebuie întâi să faci pe bucătarul cu reţete nebuneşti ş.a.m.d. Toate aceste puzzle-uri sunt simple, dar amuzante şi ne aduc aminte constant că în spatele lui DeathSpank se află Ron Gilbert, nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru cei care au apucat epoca de aur a adventure-urilor create de Lucas Arts.

Uite monstrul, nu e monstrul

Pentru eficienţă sporită, DeathSpank nu umblă doar cu chiloţii pe el. Sute de armuri, arme, coifuri, mănuşi sau amulete pică de pe monştri sau se găsesc în cufere răspândite peste tot. De asemenea, există şi comercianţi, dar în cea mai mare parte sunt inutili, pentru că găseşti pe drum toate obiectele pe care ei le vând destul de scump. În concordanţă cu tematica fantasy-modernă, Thongs of Virtue aduce arme de foc, de la puşti şi pistoale până la mitraliere, bazooka şi grenade cu diverse ingrediente speciale (gheaţă, foc, otravă etc).

Armele care trag de la distanţă, combinate cu cele patru sloturi disponibile, duc la abordări diverse în timpul luptelor. Există inamici de care nu vrei să te apropii prea tare (orcii cu aruncătoare de flăcări, antilopele mutante şi toţi monştrii care trag şi ei de la distanţă), astfel că o mitralieră e mult mai eficientă ca o sabie. Seturile de arme pot fi schimbate imediat cu un singur buton, dar pe de altă parte, deşi sunt extrem de multe obiecte nu prea ai ce alege în materie de statistici: damage-ul contează cel mai mult, plus bonusul de armură. Ca să simplifice şi mai mult lucrurile, există şi o setare pentru ca eroul nostru să poarte automat cea mai bună armură pe care o are în inventar în acel moment.

Pe aceeaşi linie, nu trebuie să te întorci mereu în oraşe pentru a vinde obiectele inutile: ai în inventar o minunată maşină de tocat, care pe o parte bagă armura, pe cealaltă scoate bani (astfel că finanţele nu sunt niciodată o problemă). Asta te scuteşte să tot scormoneşti printre sute de obiecte inutile, dar şi taie din tot fun-ul completării seturilor. De asemenea, orice schimbare de vestimentaţie este vizibilă şi la un moment dat DeathSpank avea pe el cizme polare cu blană de pisică persană, epoleţi cu şerpi de Meduză mitologică, căciuliţă de rabin şi mănuşi cu gheare, o combinaţie care te poate băga oricând sub masă de râs.

Monştrii se încadrează în extreme, de la orci şi schelete până la hibrizi scoşi din puţurile gândirii: Bearalopes (anilopă plus urs), găini psihopate, roboţi veniţi din Star Wars, extratereştrii, ciclopi de munte şi câmpie, dinozauri suspecţi sau fantome răzbunătoare. De AI nu se prea poate discuta pentru că toate creaturile se reped cu capul înainte, baza tactică fiind “omoară, retrage-te, omoară iar”. Prin peşteri e ceva mai dificil pentru că spaţiul de manevră e mult mai mic, dar câteva grenade bine plasate pot rezolva majoritatea problemelor monstruoase.

De asemenea, revine din primul joc şi Justice Meter-ul, monstrul mov care ţine între dinţi bara de viaţă a eroului. Odată umplut acest meter, DeathSpank va declanşa o serie de lovituri devastatoare pentru o perioadă limitată, fiind de asemenea şi aproape imun la damage-ul inamicilor. În funcţie de arma folosită, justiţia se manifestă şi grafic diferit, preferata mea fiind de departe un Spinning nebunesc datorat unor topoare combinate cu rune.

Desene animate cu Samurai Jack

Poate surprinzător pentru mulţi, unul dintre punctele forte este grafica. Mediul de joc este alcătuit din fundaluri parţial 3D, statice, exact ca în aventurile de acum 10-15 ani, dar cu un stil care îmi aduce aminte de animaţiile din Samurai Jack sau Dexter. Nici urmă de milioane de poligoane, iluminare şmecheră sau efecte fizice bune să-ţi omoare placa video şi procesorul, dar desenul este extrem de variat şi colorat. Avem păduri clasice, codri întunecaţi, câmpuri de luptă distruse şi bombe uriaşe înfipte cu botul în pământ; munţi semeţi cu cărări înguste, dar şi porţiuni de apă şi insule, deşert nisipos (Sandy Desert, da?), fabrici de roboţi cu maşinării ucigaşe, jungle luxuriante şi subterane bizare.

Monştrii şi NPC-urile merg pe aceeaşi linie, fiind adaptaţi zonei unde evoluează. Soldaţii sunt îmbrăcaţi precum cei din al Doilea Război Mondial, avem pălării uriaşe şi steluţe de şerif în Vestul Sălbatic, călugări violenţi cu săbii ascunse, văduve triste care vor înapoi la ferma bântuită şi bogătaşi care îşi dau unul altuia peste nas cu apariţiile în tot felul de reviste de lux.

Dialogurile au o savoare aparte, DeathSpank fiind, spre deosebire de eroii din alte RPG-uri, ultra-cunoscut în lumea lui. Toţi îl aşteaptă ca pe salvatorul absolut, toată lumea îl apreciază, astfel că el are şi doza necesară de auto-suficienţă provenită din conştientizarea propriei valori. Adică e îngâmfat, ia peste picior NPC-urile şi face propuneri voalate femeilor într-un stil misogin care s-ar putea să-i deranjeze pe unii şi să-i încânte pe alţii.

Totuşi, acest umor nu devine niciodată de prost gust şi nici nu trece în tabăra jignirilor, doar face aluzii subtile, comentarii şi aduce personaje celebre în atenţie, precum Lawrence din deşert, exploratorul Lewis Clark sau doctorul Eisenbaum. Referinţele sunt mai mult decât evidente, dar pentru asta creatorul jocului cere de la jucător măcar o picătură de cultură generală; fără asta, nu o să apreciezi la adevărata lor valoare anumite subtilităţi conversaţionale.

Coloana sonoră nu este extrem de variată, aşa că după 4-5 ore de joc îşi cam pierde din farmec, dar se potriveşte cu zona unde te afli, cu sunete lugubre în păduri şi acorduri pistolare în oraşele din Vest. Vocea lui DeathSpank face însă toţi banii, cu un accent ironic şi în acelaşi timp măreţ în tot ceea ce zice, indiferent dacă se angajează să salveze o domniţă în primejdie sau să recupereze „resturi” de măgar din junglă.

Binele câştigă, măcar virtual

La fel ca în primul joc, avem în continuare modul cooperativ alături de un prieten. În afară de Sparkles the Wizard, prezent dinainte, acum îl avem şi pe Steve, eroul crescut de ninja şi călăreţ de inorog. Pe de altă parte, controlul pentru al doilea personaj este în continuare limitat, acesta nu poate folosi niciun obiect din inventar şi împarte bara de viaţă cu DeathSpank. De menţionat că nu există conţinut separat sau tot felul de combo-uri şmechere care să te motiveze în plus să cauţi un amic dispus să-l omoare pe Moş Crăciun şi nici n-am observat vreo modificare în privinţa dificultăţii în mod cooperativ.

Până la urmă, primul DeathSpank, precum şi Thongs of Virtue, sunt parodii nu foarte subtile la adresa industriei jocurilor, dar şi a multor aspecte reale ale vieţii, actuale sau trecute. E un joc simplu, fără pretenţii de gameplay complex, AI extraordinar sau tactici dificile, doar viteza de reacţie pe mouse şi pe butonul de poţiuni de viaţă fiind de ajuns pentru a fi victorios. Combinaţia de lupte încinse, numărul mare de inamici şi de loot, plus umorul ironic şi grafica sărită de pe fix sunt însă de ajuns de motivante pentru a trece peste misiunile în mare parte banale. Şi cum pretenţiile tehnice nu sunt uriaşe, nici bug-uri n-am întâlnit, fiind reparate chiar şi cele din jocul anterior (obiecte ce nu puteau fi culese de pe jos, deşi ar fi trebuit să se poată).

De fapt, ce îl recomandă pe DeathSpank? La fel ca şi în cazul mai vechiului Torchlight, pasiunea pusă în realizarea lui, sufletul venit direct din jocurile de acum 20 de ani, când contau mai puţin milioanele de dolari şi mai mult publicul extaziat. Aşa că nu ezita să-i dai o mână de ajutor eroului justiţiar, ai garantat la dispoziţie zeci de ore de relaxare şi umor.